Sancțiunile, atacurile aeriene și blocarea traficului naval au slăbit economia Iranului, dar nu au dus Republica Islamică în pragul colapsului. Teheranul își bazează rezistența pe reducerea importurilor, folosirea stocurilor interne și transferarea unei mari părți a costurilor către populație.
Economia iraniană se confruntă cu probleme serioase, recunoscute inclusiv de președintele Parlamentului, Mohammed Bagher Ghalibaf, și de președintele Masoud Pezeshkian. Totuși, mesajele celor doi nu indică faptul că statul ar fi aproape de prăbușire, ci critică modul în care presiunea sancțiunilor este suportată în special de oamenii de rând.
„Indiferent de cât de puternici suntem militar, dacă oamenii sunt înfometați și nu avem circulație a capitalului, creștere economică și producție internă, nu vom putea îndura”, a declarat Ghalibaf. Afirmația reflectă îngrijorarea față de efectele sociale ale conflictului și ale politicilor economice aplicate de conducerea de la Teheran.
Modelul economic ales de Teheran
Spre deosebire de Rusia, care a răspuns sancțiunilor occidentale prin extinderea industriei și a ocupării forței de muncă în producție, Iranul a urmat un alt model. Liderul suprem Ali Khamenei a cerut, după sancțiunile impuse în perioada administrației Obama, construirea unei „economii de rezistență”.
Strategia urmărește folosirea capacităților interne pentru limitarea efectelor sancțiunilor și pentru menținerea funcționării statului pe o perioadă cât mai lungă. Pentru autoritățile iraniene, încetinirea economiei este acceptabilă atât timp cât țara își păstrează abilitatea de a continua confruntarea cu Statele Unite.
Blocarea aproape totală a traficului maritim prin Strâmtoarea Ormuz a afectat lanțurile de aprovizionare. Producătorii iranieni au reușit însă să-și mențină livrările către clienții care mai au resurse să cumpere, bazându-se pe rezerve de materii prime, produse semifabricate și alte bunuri.
Din punct de vedere financiar, Iranul este într-o situație mai dificilă decât la începutul războiului. În plan funcțional, însă, nivelul stocurilor ar fi rămas similar celui din decembrie 2025, ceea ce permite restabilirea echilibrului dintre cerere și ofertă la un nivel mai redus al activității economice.
Un rol important îl are diminuarea importurilor. Valoarea acestora ar urma să scadă de la 72 de miliarde de dolari în 2024 la aproximativ 40 de miliarde de dolari în acest an, măsură prin care Teheranul încearcă să evite epuizarea rezervelor și colapsul economic în următorii ani.
Populația suportă cea mai mare presiune
Politica economică a liderilor iranieni presupune redirecționarea costurilor sancțiunilor și ale războiului către populație. Prin restrângerea consumului și acceptarea unui nivel mai scăzut de activitate, autoritățile încearcă să păstreze resurse suficiente pentru funcționarea aparatului de stat și pentru continuarea conflictului.
Secretarul Trezoreriei Statelor Unite, Scott Bessent, a descris confruntarea economică drept o „Ziua Z economică”. Pentru ca presiunea să ducă la prăbușirea Iranului, administrația Trump ar trebui însă să afecteze aproximativ 25 de milioane de gospodării și peste un milion de companii.
Donald Trump i-a întrebat recent pe iranieni, într-un mesaj public, „Când se va ridica și va lupta poporul iranian?”. Eventualele proteste împotriva dificultăților financiare ar putea fi reprimate violent de autoritățile de la Teheran, care dispun de numeroase instrumente de control și coerciție.
Concluzia este că sancțiunile pot reduce nivelul de trai și pot încetini puternic economia iraniană, dar nu garantează o capitulare rapidă. În timp ce gospodăriile și numeroase firme rămân fără resurse, elita politică păstrează suficient „oxigen” economic pentru a supraviețui presiunii externe.